Artizanat.: iunie 2009

luni, 29 iunie 2009

"Trofeu" de capra domestica, in atelier.

sâmbătă, 27 iunie 2009

Pentru traditie.

Daca tanjesti dupa linistea copilariei, dupa fosnetul frunzelor ingalbenite de aburii toamnei tarzii, daca ti-e dor de casa parinteasca cu odaile mirosind a busuioc si gutui coapte, daca suspini nostalgic atunci cand iti amintesti scartaitul cumpenei de la fantana, daca toate astea inca te mai induioseaza este momentul sa te reintoarci la natura, la un mod de viata simplu, in concordanta cu elementele traditionale locului in care traiesti. Cauta formele simple si foloseste-te de materiale cat mai naturale: lemn, canepa, piatra, pamant. Inchide ochii si imagineaza-ti ca esti taranul de acum 100 de ani, care si-a cladit casa din paianta sau chirpici si, in serile lungi de iarna, cu unelte putine, isi face mobila asa cum crede el ca le-ar fi placut parintilor, bunicilor si strabunicilor lui.

Incearca.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Roaba si icoana.

vineri, 19 iunie 2009

Mandolina din tartacuta si lemn de frasin.

Cap de stiuca pe suport din lemn de stejar cioplit.

miercuri, 17 iunie 2009

Blidar din lemn de nuc.

Lampi de perete.

marți, 16 iunie 2009

artafimo.blogspot.com sau contact cu capodopera

Fimo este un fel de ceramica enervanta, din care niciodata nu poti face tot ce doresti. Nu este ca lutul, cuminte, docil, chiar slugarnic, pe care il poti trage in orice forma iti trece prin cap, fara sa-ti creasca adrenalina in asteptarea finalului. Fimo este altfel: are personalitate, este incapatanat si, oricat ai incerca sa il supui, constati ca tot el este seful. Un stapan cu toane care, uneori, iti lasa impresia ca ai castigat disputa doar ca sa vezi ca este generos atunci cand vrea, dar numai atunci.

Spun acestea pentru ca am cochetat si eu cu nabadaioasa pasta, dar, cu toata experienta mea in modelaj, cioplit etc, esecul a fost definitiv. Din acest motiv (si nu numai) admiratia mea pentru creatoarele precum doamna cu "artafimo" este total. Priviti, apoi spuneti-mi daca nu am dreptate!

duminică, 14 iunie 2009

Masca cu lulea.

Mandolina din tartacuta si lemn de cires.

duminică, 7 iunie 2009

Icoana. Lemn de tei, 45X30 cm

Mobilierul rustic constituie o alternativa de mobilare cu o durabilitate indelungata, indeplinind, in acelasi timp, toate criteriile de functionalitate impuse unui moblier modern. In plus, mobilierul rustic poate fi o piesa decorativa, de inalta tinuta estetica, menita sa puna in evidenta frumusetea si personalitatea unei incaperi.

Cuier pentru hol. Lemn de stejar

sâmbătă, 6 iunie 2009

Era prin anul 2003. Datorita (sau din cauza, poate) unei conjuncturi, intr-o zi m-am aflat la o masa de carciuma impreuna cu un amic, pe atunci. Nu ne cunosteam aproape deloc, era o amicitie nascuta la o bere, atunci cand limbile se dezleaga usor, vorbele zboara ca mingile de tenis si nimic nu mai pare imposibil. Trebuie sa precizez ca localitatea in care ne aflam avea (si inca mai are) la periferie un lac de vreo 100 de hectare, cu stuf, broaste, pesti, asa cum ii sta bine unui sat pe care soarta l-a aruncat la marginea Deltei.
Din vorba in vorba (nu mai stiu din care vorba), discutia a alunecat spre un subiect omniprezent in zona, acela al barcilor, al ambarcatiunilor in general. Mi-e imposibil acum sa-mi amintesc ce m-a facut sa afirm ca o goeleta (corabie cu doua catarge) se poate construi (si) la marginea lacului nostru. Poate berea… Esential este faptul ca peste doar doua saptamani construiam, aproape singur, o corabie din lemn de 12 metri lungime. Pe care am terminat-o in 3 luni de truda dusa pana la epuizare. Am avut insa satisfactia sa vad corabia plutind cu panzele intinse pe lacul de la marginea satului si sa aflu ca asa ceva nu se mai construise vreodata in localitatea noastra.
Din nefericire, amicitiile avand la baza un scop practic se destrama imediat ce scopul a fost atins. Timp de cinci ani corabia a zacut parasita intr-o curte si aproape am uitat-o. Doar o intamplare mi-a readus-o in memorie. Acum incerc sa o salvez si, chiar daca niciodata nu va mai pluti, sa o transform intr-un decor de cinema.
Vedeti in fotografie cum arata azi. Cand va fi gata, promit sa revin cu o poza noua.
In Delta Dunarii pescarii spun ca barca are suflet. Cand lotca nu mai poate pluti este trasa pe mal, dusa intr-un loc ferit si lasata sa moara in liniste...

In lumea artizanilor, a creatorilor de frumos mai putin stiuti, exista o grupare aparte asemanatoare cu o “secta”, ceva in genul “clubului trabantistilor”. De regula nu se cunosc intre ei; ii desparte nu doar spatiul intins pe 24 de fusuri orare, ci, mai ales, diferentele de natura culturala. In plus, fiecare facator de frumos despre care scriu acum traieste intr-o lume ce musteste de orgolii, lumea artistilor plastici, fapt ce nu poate contribui la crearea unor apropieri, chiar si numai pe taram artistic.
Coroborand cele scrise pana aici cu imaginile ce urmeaza este usor de priceput ca ma refer la “catrunari”. Adica la plasticienii care au facut o reala pasiune din a lucra folosind ca suport banalul bostan, caruia putini ii acorda atentie atunci cand il intalnesc in “stare naturala”.
Este greu de imaginat cate nu se pot face din banala tartacuta. Taranii nostri (veritabile izvoare de ingeniozitate si inteligenta practica), si nu doar ei, si-au imbunatatit din vremuri imemoriale “arsenalul” de ustensile casnice apeland tot la stramoseasca tigva, cu mult inainte de a descoperi ceramica. O spun arheologii. Nu au trecut multi ani de cand palmasul ogoarelor isi lua la camp apa de baut intr-o tartacuta cu dopul din cocean. Curios, originalul ulcior pastra toata ziua apa rece, iar daca se spargea nu era nici o paguba, mai erau destule pe arac.
Ar fi dificil sa insiruim aici toate modurile in care tartacuta zisa si catruna stia sa se faca utila. Nu a fost greu ca, de la obiect de utilitate curenta, tartacuta sa treaca la stadiul de lucrare de arta, destinata celor care vor in spatiul lor intim si altceva decat tablouri in rame grele sau statui pe socluri aurite, care iubesc natura si ii respecta darurile, care pretuiesc truda plina de pasiune si de multe ori anonima a “catrunarilor”.

Tartacute, catrune, tigve, bostani, gavane.

vineri, 5 iunie 2009

Vaza de perete din tartacuta.

Aplica din tartacuta, lemn si floare de cactus.

Aplica din tartacuta.

Aplica-ulcior din tartacuta.

Ispol (spolic) din lemn de nuc.

Ulcior din tartacuta.

Aplica din cap de stiuca pe suport din lemn de nuc.

Aplica din cap de pastruga pe suport din lemn de nuc.

Cotiga cu catrune.

Roaba din lemn in atelier.

Roaba din lemn.

Roaba miniaturala din lemn de stejar.

Ulcior din tartacuta si lemn de stejar.

joi, 4 iunie 2009

Mandolina din tartacuta.

Chitara din tartacuta.

Caseta din nuca de cocos cu balama din lemn cioplit, pentru bijuterii.

Cufar din lemn de brad.

Cufar din lemn de nuc.

Monstru.

Masti: "Monstru", "Coaja de copac", "Intelectual adormit".

Masca din coaja de copac modelata.

Copac cu masti

Masca modelata in pasta de celuloza.

O figura.

O alta figura.

Pat din lemn de nuc.

Taburet din lemn de stejar.

Suport din lemn pentru ghiveciul de flori.

Scaune din lemn de stejar sau cires.

Cât mai avem cerşetori...

Mă gândesc la poeţii cu certificate şi la amărâţii cu bani. În subsolul unei lumi triste (70 la sută din populaţia ţării stă pe pragul mizeriei şi aplaudă democraţia), zac profesori, sportivi de performanţă, ingineri... Cred că zeci de mii de specialişti se întreabă de ce, pentru ce s-au specializat. Vine un gângav reporter de televiziune şi-şi permite sa joace rolul de sociolog şi să facă pe „milosul”, vezi Doamne ce sufăr eu pentru generaţia româna de cerşetori naţionali. Dar eu zic precum că e mai bine cât mai avem cerşetori, cât încă oamenii mai întind mâna către oameni. De ce? Fiindcă asta înseamnă că mai sunt oameni care să-şi facă pomană, care să dea, din măruntul lor străveziu, un leu cerşetorului, amărâtului acela care va crăpa până mâine în zori. Profesorul, inginerul, campionul, beau poşircă de trei lei suta şi fumează pomană de propagandă. Ba au avut bani chiar şi pentru o ciorbă de burtă şi le e cald şi le e zadarnic. Vorbesc frumos. Mult mai frumos decât domnul acela şef peste ţară, preşedinte cu tristeţi şi amăgiri naţionale. Parca mi-e dor de sărăcie. Dar de ce să-mi fie dor? Stau şi-mi tălmăcesc singurătatea citadină: dacă un oraş mai are cerşetori, asta înseamnă că are şi bogaţi care să aibă de unde să dea acel leu. Să fie un semn de sărăcie naţională? Să ne mândrim cu cerşetorii noştri? Tristă ţară de cerşit...

Elena Udrea vs turismul românesc

Ca orice demnitar numit, nu ales, doamna Elena Udrea face politica. Politica propriului partid, desigur, nu a opzitiei, ca doar nu-i proasta. In programul pe care l-a recitat ca proaspat ministru al turismului carpato-danubiano-pontic, doamna Udrea propovaduia necesitatea sprijinirii acelor intreprinzatori (nu stiu daca termenul mai e de actualitate) care, investind bani, timp si nervi, se dau de ceasul mortii sa civilizeze, sa slefuiasca, sa cizeleze mostenirea inca foarte vizibila ramasa noua din vremuri de trista, sau mai vesela (pentru unii), amintire. Mai spunea doamna ministru (sau ministreasa?) ca guvernul pe care domnia-sa cu onor il reprezinta va face totul pentru ca... Ei, si dupa ce a rostit cu nonsalanta aceste promisiuni, frumoasa blonda de la MT si-a cocotat celulita in gipan si dusa a fost. Dusa, dar nu aiurea, ci fix pe meleagurile mirifice ale frumoasei noastre patrii atat de intesata azi de pensiuni, cabane, hoteluri etc. Ca viatza-i grea, iar protocolul moca. Peste tot, aceleasi promisiuni. Vom face totul. Vom cladi, vom sprijini. Romania va fi o Mecca a europenilor in cautare de odihna, unde ostenitii din UE isi vor lasa gramezile de euroi, umflandu-ne noua cardurile, portofelele, ba chiar si buzunarele sparte si lasandu-i pe bulgari cu ochi-n soare. Dar timpul a trecut si acest „totul” s-a dovedit a fi un mare fas. Si pentru ca esecul programului doamnei Udrea trebuia sa poarte un nume justificator, i s-a spus criza economica. Ca in mai toate sectoarele economiei nationale, in turism bate taifunul falimentului. Proprietarii de baza turistice se zbat ca pestele pe uscat in asteptarea balonului de oxigen salvator, sub forma unui sprijin financiar urgent. Sunt oameni care au angajat credite imense pentru a investi in singura ramura economica ce poate scoate Romania din rahat. Au facut-o, desigur, nu din caritate, ci pentru profit. Pentru ei si, chiar daca involuntar, pentru acea entitate din ce in ce mai abstracta numita tzara. Dar a venit criza, asa cum in evul mediu venea ciuma bubonica aciuata in blana si in maruntaiele sobolanilor cenusii. Azi, sobolanii noii pandemii sunt bancile. Iar pe tzara, numita pe alocuri si stat, o doare fix in cotul diafan al doamnei Udrea de buboaiele purulente itzite prin epiderma turismului romanesc. De ajutor, nici nu poate fi vorba, caci, nu-i asa?, nu sunt bani. In plus, este unanim cunoscut prin lumea civilizata ca promisiunile facute in campaniile electorale sunt doar asa, de prostit naivii si nu conteaza la o adica.
De curand am vazut-o la tv pe doamna ministru Elena Udrea, calare pe un minunat armasar alb. Ca un vajnic arhanghel aducand in pletele-i ca graul copt vestea Apocalipsei turismului national.

Delta Dunarii, cu palaria pe cap.

Pentru acei care „cunosc” Delta Dunarii doar de la televizor, aceasta zona geografica poate parea „mirifica”, „paradis”, „taram de vis” etc. Din nefericire, localnicii vad lucrurile intr-un cu totul alt fel, diametral opus frumoaselor si ademenitoarelor imagini de pe „sticla” sau din pliantele publicitare. Delta este, in primul rand, o regiune in care saracia zace la ea acasa, unde standardele de viata se situeaza cu mult sub limita saraciei acceptate de normele lumii civilizate. Delta Dunarii poate fi frumoasa atunci cand este privita de pe puntea unui vapor de croaziera sau din scaunul capitonat al unei barci ultramoderne. Traseele pe care sunt plimbati turistii sunt bine stabilite si standardizate dupa normele economiei de piata, in care ambalajul vinde marfa. Turistul trebuie sa vada salcii, pelicani, egrete, case invelite cu stuf, pescari tragand vajnic de navoadele pline de crapi dolofani si lipoveni sugand alene si pitoresc din luleaua afumata. Numai ca acestea sunt doar ambalajul, gardul in spatele caruia se ascunde nu leopardul, ci cainele ienot jigarit si aproape muritor de foame. Turistul NU trebuie sa vada adevarul, realitatea care i-ar putea tulbura buna dispozitie, sau care i-ar putea umbri seninatatea zilelor petrecute in „balta”. Turistul plateste pentru a se simti bine. Si cum s-ar putea turistul simti bine daca ar vedea, chiar si din viteza masinii, parinti care nu au bani sa-si trimita copiii la scoala, batrani carora pensia nu le ajunge nici pentru medicamente, femei dezumanizate de munca si barbati indobitociti de bautura? Turistul NU trebuie sa vada o delta transformata in lada de gunoi colcaind de peturi, braconieri pentru care verbul „a pescui” are doar timpul prezent, autoritati care emit autorizatii de construire in baza legii bunului plac, drumuri nereparate de pe vremea lui Burebista, setea bantuind nauca localitati in care aductiunile de apa s-au facut doar pe hartie si in care canalizarea se rezuma la santul pestilential de pe marginea drumului. Si cate si mai cate NU trebuie sa vada turistul! De aceea, imi voi scoate o palarie imaginara in fatza acelui lucrator din turismul deltaic ce va avea curajul sa indrume turistii pe un traseu al adevaratei delte, o delta necosmetizata ipocrit si nefardata ca o prostituata scoasa la mezat. Ma tem, insa, ca voi ramane cu palaria pe cap.

Nu (t)rageţi, tovarăşi!
Gâlgâia gramatica în dânsul...

Coaliţia de guvernământ, politicienii şi instituţiile corespunzătoare nu se tem de nimic şi de nimeni. Au o siguranţă de sine de ţi-e mai mare dragul. Când eşti la putere te ia aşa, ca o mâncărime etică pe spinare şi creşti în ochii lumii de la o simplă persoana onestă, la personaj care-şi spală Loganul în faţa blocului, apoi, un pas-doi şi te pomeneşti personalitate. Până aici, zău ca nu ne mai dezamăgeşte mare lucru din viaţa noastră politică, parlamentară, administrativă şi... şi finanţiară. Nu ne mai interesează ce viaţă particulară sau comercială duce cutare sau cutare om politic sau afacerist. Dacă nu ne-ar preocupa zilnic piaţa, bucătăria şi cămaşa, nici n-am mai pomeni ceva despre acea sectă cu prezent şi viitor de aur. Am de citit, am de respirat, am de visat pentru încă un secol. N-am ajuns chiar la stadiul de a crede despre mine că preţuiesc ceva.
Da! Dar de aici, până la a atenta la gramatica limbii române, este un drum pe care nu-l poţi parcurge decât cu sfială, jenat, grijuliu, respectuos sau, dacă eşti fundamental idiot, cu nebăgare de seamă.
Suntem imorali, domnilor vorbitori, când provocăm observaţii de suprafaţă, când abatem o discuţie (care poate fi serioasă), pe un drum lateral şi fără adâncime. Suntem imorali când nu acoperim cu gândul ceea ce scoatem pe gură ca să ne auzim. Suntem imorali când vrem să ne menţinem într-un loc de ochii lumii prin declaraţii de faţadă. Suntem imorali până în măduva oaselor când, ştiind că nu depăşim nivelul amatorului şi diletantului într-un domeniu, ne băgăm cu tupeu în acel domeniu fie chiar şi numai pentru că avem o funcţie de pomană, aleatoare şi trecătoare. Sunteţi imorali, domnilor vorbitori de fotbal, când transformaţi întâlnirile publice, declarate serioase, în spectacole jalnice, mai mult decât ofensatoare, bâlbâieli pe care unii ar vrea să le acceptăm ca pe nişte dezbateri în numele nostru.
„Boborul” suportă multe, dar n-o să ierte niciodată neruşinarea de a fi fost şi de a fi înşelat în continuare prin siluirea limbii române.

Zanza sunt trofee de război ale tribului sud-american jivaro. Numele de jivaro a fost dat de către spanioli, însemnând „sălbaticii”. Tribul se numea de fapt, aguarana sau huamtisa. Capul tăiat al duşmanului era micşorat după o practica barbară: se desprindea pielea de pe craniu, se usca şi apoi se umplea cu nisip fierbinte. Datorită căldurii pielea se contracta, păstrând, totuşi, trăsăturile individului. Locul ochilor şi al gurii era cusut. Războinicii jivaro purtau zanza la brâu sau le atârnau in faţa colibelor, considerând că astfel nu vor fi urmăriţi de spiritele celor ucişi in luptă. Jivaro i-au considerat duşmani pe albi mult timp. In anii 1960 încă mai existau războaie cu aceştia. Ultimele zanza au fost făcute in anii 1980-1981.
Jivaro traieşte şi azi de-a lungul raului Santiago şi în partea amazoniana a statelor Peru şi Ecuador.