In lumea artizanilor, a creatorilor de frumos mai putin stiuti, exista o grupare aparte asemanatoare cu o “secta”, ceva in genul “clubului trabantistilor”. De regula nu se cunosc intre ei; ii desparte nu doar spatiul intins pe 24 de fusuri orare, ci, mai ales, diferentele de natura culturala. In plus, fiecare facator de frumos despre care scriu acum traieste intr-o lume ce musteste de orgolii, lumea artistilor plastici, fapt ce nu poate contribui la crearea unor apropieri, chiar si numai pe taram artistic.
Coroborand cele scrise pana aici cu imaginile ce urmeaza este usor de priceput ca ma refer la “catrunari”. Adica la plasticienii care au facut o reala pasiune din a lucra folosind ca suport banalul bostan, caruia putini ii acorda atentie atunci cand il intalnesc in “stare naturala”.
Este greu de imaginat cate nu se pot face din banala tartacuta. Taranii nostri (veritabile izvoare de ingeniozitate si inteligenta practica), si nu doar ei, si-au imbunatatit din vremuri imemoriale “arsenalul” de ustensile casnice apeland tot la stramoseasca tigva, cu mult inainte de a descoperi ceramica. O spun arheologii. Nu au trecut multi ani de cand palmasul ogoarelor isi lua la camp apa de baut intr-o tartacuta cu dopul din cocean. Curios, originalul ulcior pastra toata ziua apa rece, iar daca se spargea nu era nici o paguba, mai erau destule pe arac.
Ar fi dificil sa insiruim aici toate modurile in care tartacuta zisa si catruna stia sa se faca utila. Nu a fost greu ca, de la obiect de utilitate curenta, tartacuta sa treaca la stadiul de lucrare de arta, destinata celor care vor in spatiul lor intim si altceva decat tablouri in rame grele sau statui pe socluri aurite, care iubesc natura si ii respecta darurile, care pretuiesc truda plina de pasiune si de multe ori anonima a “catrunarilor”.