Era prin anul 2003. Datorita (sau din cauza, poate) unei conjuncturi, intr-o zi m-am aflat la o masa de carciuma impreuna cu un amic, pe atunci. Nu ne cunosteam aproape deloc, era o amicitie nascuta la o bere, atunci cand limbile se dezleaga usor, vorbele zboara ca mingile de tenis si nimic nu mai pare imposibil. Trebuie sa precizez ca localitatea in care ne aflam avea (si inca mai are) la periferie un lac de vreo 100 de hectare, cu stuf, broaste, pesti, asa cum ii sta bine unui sat pe care soarta l-a aruncat la marginea Deltei.
Din vorba in vorba (nu mai stiu din care vorba), discutia a alunecat spre un subiect omniprezent in zona, acela al barcilor, al ambarcatiunilor in general. Mi-e imposibil acum sa-mi amintesc ce m-a facut sa afirm ca o goeleta (corabie cu doua catarge) se poate construi (si) la marginea lacului nostru. Poate berea… Esential este faptul ca peste doar doua saptamani construiam, aproape singur, o corabie din lemn de 12 metri lungime. Pe care am terminat-o in 3 luni de truda dusa pana la epuizare. Am avut insa satisfactia sa vad corabia plutind cu panzele intinse pe lacul de la marginea satului si sa aflu ca asa ceva nu se mai construise vreodata in localitatea noastra.
Din nefericire, amicitiile avand la baza un scop practic se destrama imediat ce scopul a fost atins. Timp de cinci ani corabia a zacut parasita intr-o curte si aproape am uitat-o. Doar o intamplare mi-a readus-o in memorie. Acum incerc sa o salvez si, chiar daca niciodata nu va mai pluti, sa o transform intr-un decor de cinema.
Vedeti in fotografie cum arata azi. Cand va fi gata, promit sa revin cu o poza noua.
In Delta Dunarii pescarii spun ca barca are suflet. Cand lotca nu mai poate pluti este trasa pe mal, dusa intr-un loc ferit si lasata sa moara in liniste...